Când meritam ocara, rușinea ca răsplată,
Când într-o gloată surdă, și eu Te răstigneam,
Privit-ai peste veacuri cu inimă de Tată
Și mi-ai plătit... Iubirea... ca-n veci de veci s-o am!
Când meritam disprețul, în rând cu toată lumea,
Când josnicele fapte erau al nostru strai,
Tu ai privit atuncea, înfiorat, spre culmea
Care cerea o jertfă... și-ai dat-o, fără grai!
Din ochii blânzi, Isuse, Îți șiroia iubirea
Prin lacrimile-Ți calde care cădeau încet...
Prin moartea Ta pe cruce plătit-ai nemurirea
Și ne aștepți ofrandă, să Îți cădem la piept!
În loc de spini-cunună, ne-ai dat un nimb de slavă,
Și-n loc de crucea rece, ne-ai dat un alb veșmânt
Și ce eram, Stăpâne, mai mult de-a lumii pleavă... ?
Plătit-ai înfierea prin sângele Tău sfânt!
Eu Te-am ascuns cu ură sub lespedea păgână
Voind să uit de toate, de tot ce-i drept și sfânt,
Voiam să-ngrop Iubirea, să zacă în țărână
Sau să rămână-nchisă în recele mormânt!
Dar mintea-mi mărginită, vai... nu știa pe-atuncea:
Iubirea n-are capăt, nici Dragostea sfârșit!
Căci nici ocara lumii, durerea, și nici crucea
Nu pot să-ngenuncheze pe Mielul Sfânt, jertfit!
Ci-atât de plin de pace, Te-ai înălțat în slavă,
Nălțând a noastre inimi pe culmile de har,
Ca să petrecem veacuri în veșnica Dumbravă
În care Fericirea nu va avea hotar.
Și ne-ntrebăm adesea, uimiți de-o teamă sfântă:
- Ce am făcut noi, oare, să merităm atât? ...
Nimic din tot ce cântă sau ceea ce cuvântă,
Nici graiul și nici slova nu pot să spună cât! ...